Am văzut în capitolul precedent că orașele trebuie să fie prevăzute cu locuințe sigure și accesibile pentru toți locuitorii lor. Dreptul la locuire al fiecărei persoane nu ține însă de o zonă geografică sau alta.
Declarația Universală a Drepturilor Omului garantează și dreptul la proprietate, inviolabilitatea locuinței, onoare și demnitate și dreptul fiecărui om la un nivel de trai decent. Dreptul la locuire reprezintă una din condițiile de bază ale eradicării sărăciei.
Înaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului precizează că o locuință adecvată nu se referă doar la construcția fizică – patru pereți și un acoperiș – ci ar trebui să întrunească mai multe criterii, precum:
- Siguranța proprietății;
- Posibilitatea de a dispune de servicii, materiale, facilități și infrastructură;
- Accesibilitate – să poată fi achiziționată și să fie ușor de folosit;
- Locuibilitate – să asigure condiții de locuit care oferă siguranță, confort, demnitate;
- Localizare – să fie aproape de locul de muncă, spitale, școală, magazine, etc;
- Potrivire culturală – să fie potrivită cu mediul cultural al persoanei, să permită integrarea și participarea în viața comunității.
Nici Declarația Universală a Drepturilor Omului și nici Agenda 2030 nu au forța unui tratat. Statele semnatare sau cele care au adoptat aceste documente, nu s-au obligat la aplicarea lor directă și imediată.
Ele și-au asumat însă ca politicile și strategiile naționale precum și legile fiecărei țări să fie ghidate de respectarea drepturilor omului și puse în aplicare în așa fel încât să contribuie la îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă.
România este membră ONU din 14 decembrie 1955, an în care a semnat și Declarația Drepturilor Omului.
