Am citit cu sufletul la gură poveștile Claudiei de când se ocupă de copiii de pe Pirită. Sunt povești reale, cu oameni de lângă noi. Lângă, dar nu chiar aproape, pentru că nu ne place întotdeauna să ne amestecăm cu cei mai săraci decât noi. Le puteți citi și voi pe documentaria.ro, scoala9.ro sau în revista DoR.
Pirita este un fel de cartier din Baia Mare, un loc la marginea orașului unde s-au așezat începând cu anii ‘90 mai multe familii sărace, oameni veniți în căutarea unei vieți mai bune. Însă viața de pe Pirită nu e una ușoară. Pentru că oamenii de acolo nu există în acte, trăiesc în cocioabe, fără acces la educație, sănătate și cele mai elementare condiții de igienă și siguranță. Casele din Pirita nu au acte, nu au adresă și nu au cutie poștală.
De peste 4 ani, Claudia se îngrijește de educația copiilor de aici, și ajută astfel și familiile lor să își facă viața un pic mai bună. A început cu Grădinița de vară, apoi a înființat Asociația Pirita Children și se luptă cu sistemul și cu mentalitățile în fiecare an de atunci.
Am sunat-o, să o întrebăm despre activitatea lor din #SNV2020. Cum a început, dacă e totul ok. Era cu fiica ei la cumpărături pentru școală, dar ne-a povestit pe nerăsuflate despre copiii din Pirita, despre proiect și de ce este nevoie de ce fac ei la asociație. Spune că după 4 ani e un fel de ”autoresponsabilizare naturală”. Am simțit în vocea ei pasiunea pentru ceea ce face și căldura cu care se dedică acestor copii. Ne-a vorbit despre proiectul ”Cutii poștale pentru Pirita!” și ne-a răspuns apoi la câteva întrebări.
Acțiunea Asociației din ediția aceasta de SNV a fost dedicată, desigur, locuirii copiilor din Pirita, fiind unul din proiectele câștigătoare ale concursului de idei organizat de Pro Vobis în cadrul Build Solid Ground. Împreuna cu 8 voluntari de la Team for Youth și mama a două fetițe din comunitate au construit căsuțe poștale pentru fiecare copil. Voluntarii sunt entuziasmați mereu de proiectele asociației, sunt dornici să se implice pentru că le place ce se întâmplă acolo, așa că nu a fost greu să se mobilizeze.
Între timp, Claudia a pregătit copiii din Pirita și pentru prima zi de școală: a vorbit cu fiecare familie în parte, a organizat o campanie de strângere de fonduri, a cumpărat 76 de perechi de adidași, treninguri și ghiozdane și le-a dat copiilor care încep școala zilele acestea.
Revenind la acțiunea ”Cutii poștale pentru Pirita!”, ideea a fost de a discuta cu copiii din cea mai săracă comunitate marginalizată din Baia Mare despre locuire, de a afla ce cred ei și de a le vorbi despre dreptul la o locuire decentă. A fost totodată și un mesaj pentru băimăreni despre faptul că locuințele informale, improvizate din materiale găsite pe rampa de gunoi, fără acces la curent și apă din Pirita reprezintă ”acasă” pentru aproape 130 de copii.
Așadar la începutul săptămânii, fiecare copil a făcut o fotografie cu locuința lui. În zilele următoare copii au confecționat cutii din carton, cutii poștale pentru casa lor, pe care le-au decorat sau le-au pictat, unii împreună cu frații lor, și fiecare a scris numele familiei pe cutie, cu ajutorul voluntarilor. Unii au vrut să scrie numele lor sau al fraților cu care au lucrat la căsuță. În dreptul adresei au lipit fotografia casei. Au fost foarte încântați să-și pozeze locuința și să picteze căsuțele poștale. Însă emoționant a fost că cei mai mulți dintre ei nu și-au recunoscut casa din fotografie. Atunci cand au vazut-o cu detașare li s-a părut că nu poate fi casa lor, ca toate par ”mici și urâte”, cum a remarcat o fetiță.
Acțiunea fost un prilej bun de a discuta cu copiii despre cum văd ei situația în care se află, ce visează și își doresc pentru viitor, despre apartenență și participare. Sunt 76 de copii de vârstă școlară, din care 50 au participat la acțiunea organizată de Claudia și colegii ei.
Am întrebat-o pe Claudia ce păreri au avut copiii despre situația în care locuiesc. Dacă pentru cei mici a fost mai dificil să înțeleagă ce este o cutie poștală și la ce folosește, cei peste 10 ani conștientizează destul de bine situația. Cu ei au mai avut discuții legate de situația lor locativă. Ei spun clar: „noi nu putem avea aici o casă adevărată sau o adresă în buletin, pentru că nu suntem proprietari, stăm ilegal”. Unul dintre adolescenți spune frecvent că el vrea să iasă din Pirita, orice ar fi „că aici nu se poate trăi”. Din păcate contactul cu realitatea devine tot mai concret și apăsător pe măsură ce cresc, și dacă nu sunt ajutați de mici să își facă un viitor mai bun, rămân la fel ca părinții lor, să trăiască la marginea societății. Dacă atunci când sunt mici încă își pot imagina casa ca fiind un spațiu sigur și frumos, când încep să crească văd realitatea fără filtrul inocenței, ci așa crudă, cum e ea.
Am întrebat-o ce îi îngrijorează pe copii legat de traiul lor, de locuire. ”În cazul copiilor sub 10 ani e nevoie de un proces de conștientizare asupra situației familiilor lor și de înțelegere a unor dificultăți care provin din asta – cum ar fi de ce nu ne lasă învățătoarea cu ghiozdanul acasă (pentru că acasă poate să plouă peste toate sau să roadă șobolanii caietele). În cazul copiilor peste 10 ani îngrijorarea este legată de viitorul apropiat, deoarece ei știu că există posibilitatea relocării comunității, apoi îngrijorări legate de spațiul lor personal – că nu au unde să-și țină lucrurile în siguranță, că nu pot să stea singuri dacă își doresc și îngrijorări pentru viitorul îndepărtat – cum trebuie să facă să stea la bloc sau într-o casă adevărată.”
În momentul acesta comunicarea familiilor de acolo cu autoritățile se bazează pe doi asistenți medicali comunitari, pe sprijinul Claudiei și al lui Cadmiel Ciurdas de la SPAS. De aceea, căsuțele poștale vor rămâne în modulul asociației (un spațiu dedicat activităților din comunitate) și vor putea fi apoi folosite ca un spațiu personal al fiecărui copil, dar și ca un mod de a învăța familiile copiilor să comunice cu exteriorul, să își dobândească un sens al independenței și al puterii în comunicarea cu autoritățile. Claudia considera acțiunea un succes nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung. ”Vom pune cutiile în modul și le vom folosi pentru o corespondența între școală și copii, deasemenea voi pune acolo mici comunicări pe care vreau sa le fac familiilor pentru a-i obișnui cu ideea de informații personale.”
Am intrebat-o în final și care e cea mai mare provocare a ei în ceea ce face. Și răspunsul nu a fost legat de copii, sau de familiile lor, ci acela că provocarea vine din relația cu autoritatea locală, cea care are responsabilități în protecția copilului și asistență socială, ”pentru că sistemul nu funcționează deloc în sprijinul familiilor în cea mai vulnerabilă situație.”
De aceea e important să intervenim noi. ”Singura șansă pentru a rupe cercul vicios al marginalizării și sărăciei este educația copiilor.”
