Andrei Abrudan este medic. Un medic cu suflet mare, cu vocația de a face bine, așa cum ar trebui să fie toți. L-am întrebat despre experiența sa de voluntariat în colțuri îndepărtate de lume și ne-a spus că îi face plăcere să ne împărtășească ce a învățat. Așa că lăsăm aici câteva răspunsuri din partea lui.
BSG: De ce voluntariat? Unde și de ce acolo?
Andrei: Când m-am gândit să fac voluntariat și să plec departe de casă, într-o țară necunoscută, alături de persoane străine și punându-mă într-o situație cu totul nouă mie, au început să apară multe întrebări. Prima întrebare important care a apărut a fost: cum vrei să ieși în lume și să cunoști acest univers? Ca să faci voluntariat, pe lângă faptul că ai nevoie de timp, cunoștințe, bani, este nevoie de mult curaj, iar curajul și energia pentru a merge mai departe vin din dorința de a-i ajuta pe alții, de a le dărui o viață mai bună. Prin călătoriile mele în această lume foarte frumoasă, creată de Dumnezeu, am învățat multe. Experiențele mele din Africa și Asia și-au lăsat amprenta asupra vieții mele, dar în același timp asupra vieții celor pe care i-am putut ajuta. Ca medic, lucrând cu oamenii, pe lângă faptul că le tratezi sau ameliorezi o boală, trebuie să ai curiozitatea de a le înțelege și modul de viață, mediul social din care provin, condițiile în care trăiesc, astfel încât să încerci să le oferi soluții pentru problemele lor ținând cont de dificultățile prin care trec în momentul respectiv.
Atât Africa, cât si Asia, au ceva aparte față de restul lumii. Există o discrepanță foarte mare între oamenii din diferite medii sociale, oameni pe care i-am întâlnit, și m-am întrebat de ce e așa. De exemplu, mă gândesc cu dor la oamenii din Irak, calzi, primitori, ospitalieri, oferindu-ți ce au mai bun pentru a te servi la masă. Dar văzând mediul în care trăiesc, sărăcia lucie, te întrebi ”de ce?” și te gândești că viața nu este dreaptă. Răspunsul pe care l-am găsit a fost că destinul ne-a dăruit fiecăruia o lecție pe care trebuie să o învățăm.
Lipsa educației duce la dificultatea de a gestiona resursele și a pune în practică ideile. Nu toți copiii au parte de educație, de a merge la școală de a se bucura împreună de întâlnirea cu colegii, de a citi, de învăța ce este nou în această lume. Suferința acestor copii li se citește în ochi, însă e important că pe fețele lor poți vedea și fericire. Au zâmbetul pe buze și îți arată mulțumire din suflet, iar asta, pentru mine cel puțin, e o mare bucurie.
BSG: Ce te-a marcat? Cum se vede sărăcia acolo?
Andrei: Să vă spun concret: când am ajuns în Irak am văzut o țară cu multe lipsuri, cu un sistem politic care bâjbâie sub o corupție evidentă, și o populație împovărată, lipsită de lucruri de bază. Acestea duc la o societate disfuncțională, plina de dezordine și haos peste tot. Am văzut oamenii din tabere cum trăiesc în corturi, împărțind aceeași încăpere mai multe generații, fără a avea cele necesare pentru a duce o viață decentă. Să nu mai vorbesc de partea sanitară și igienă, necunoscute lor. Spitalele sunt doar niște pereți fără suflet în interior, războiul golindu-le de orice ar fi putut oferi.
Important este să putem să-i ajutăm, oferindu-le o șansă la educație, astfel ca generațiile viitoare să ducă o viață mai bună. Din păcate, lucrurile care-i fac fericiți pe copii nu întotdeauna îi pregătesc să fie adulții curajos și implicați. Dar eu cred cu tărie că educația și o vorbă frumoasă, adresată cu căldură, poate schimba viața multor oameni.
Ca medic, ajutându-i în diferitele probleme de sănătate am reușit să creez relații cu unii dintre pacienți, cu cei cu care mă vedeam mai des în urgențe pentru că aveau nevoie de un tratament mai îndelungat. Am avut astfel ocazia să cunosc și mediul în care trăiesc, problemele și lipsurile cu care se confruntă.
Cu toate că aveau o viață grea, am fost invitat de unii pacienți la masă, în cortul lor, am mâncat împreună din aceeași farfurie de orez și le-am citit fericirea pe față. Fără să mă gândesc prea mult la problemele de igienă, am acceptat invitațiile și am fost bucuros sa văd deschiderea lor față de mine, vulnerabilitatea lor.
Am avut posibilitatea să vizitez partea de vest a Mosulului, unde totul este distrus, nu a rămas piatră pe piatră. Această imagine a războiului îți lasă un gust amar. Vezi bijuteriile arhitecturale de altădată, cu impact istoric, distruse de oameni fără discernământ. Vezi sărăcia de la marginea orașului cu munții de gunoi, unde copiii și femeile își trăiau veacul căutând prin mormanele de gunoi. Pentru mine această experiență, acest film, va rămâne veșnic în memorie, ca o amprentă. Am învățat că trebuie să mulțumesc vieții pentru ceea ce am, pentru bunurile pe care le dețin. Toate acestea sunt binecuvântări. Trebuie să ne bucurăm de sănătatea noastră; să fim recunoscători pentru educația pe care am primit-o și posibilitățile de învăța într-o societate modernă.
Cineva spunea ca nu bucuria e cea care ne face recunoscători, ci recunoștința e cea care ne aduce bucurie, și asta definește cel mai bine o viață trăită din plin. Ne credem mult prea săraci, pentru că ne gândim la lucrurile materiale, dar ca să fim cei mai bogați trebuie să ne gândim la sufletul nostru, la partea spiritual. Sărăcia este doar un cuvânt, pe care doar noi putem să-l limităm, Cum spunea și Dan Bennett: „secretul fericirii este să găsești ceva mai important decât tine și să îți dedici viața acelui ceva.” Cred că fiecare dintre noi după o astfel de călătorie se gândește să se întoarcă acasă, unde se simte în siguranță, confortabil. Dar cuvântul „acasă” pentru oamenii aflați în dificultate, care nu au o locuință, are un cu totul alt impact.
BSG: Ce crezi despre dreptul la locuire? Am putea schimba ceva?
Andrei: Când mă gândesc la semenii noștri din diferite părți ale lumii, trăind de la o zi la alta, fără acoperiș deasupra capului, fără a avea ce mânca, fără a avea parte de educație decentă, mă gândesc că este datoria noastră să îi ajutăm. Viața ne-a dăruit nouă în plus pentru a-i ajuta, făcându-le viața mai frumoasă.
Ce vreau să subliniez este că și ei au dreptul ca și noi la o viață decentă, că și ei sunt oameni, că și ei au nevoie de o casă. O casă în care fiecare persoană, familie, să se bucure de confort, să se simtă în siguranță, să își creeze amintiri frumoase, să aibă sentimentul de acasă, lăsând generației care urmează un semn de aducere aminte că totul
este posibil și că mai presus de orice suntem oameni, ființe create cu un scop divin.
E grea această misiune? Sigur că da. O, Doamne, sigur că da. Dar nu este imposibilă. Putem face asta. Ne-am născut ca să facem o diferență și acum este șansa noastră.
Imaginile sunt din arhiva personală a lui Andrei.
