Mihaela Enea ne-a impresionat cu entuziasmul ei. Și cu deschiderea de a ne spune despre experiența ei în Africa. Mihaela crede în Dumnezeu și crede în puterea lui ”împreună”, adică își iubește aproapele și îi place să ajute oamenii. Îi place să vorbească despre lucrurile despre care nu se vorbește pentru că ”nu dă bine” și îi place să scrie.
În prezent este președintele Federației Tinerilor din Bacău, consultant în eficientizare procese și management și în formare pentru a deveni formator CLAR, o metodă de psihoeducație prin care provocările vieții sunt rezolvate prin conștientizarea proceselor psihice din spatele lor.
Ne-a oferit o mostră din povestea ei în Africa, dar pentru restul va trebui sa călătorim în lumea ei, pe blog, sau pe pagina de facebook a călătoriei în Uganda.
BSG: De ce Africa?
Mihaela: De ce am ales Africa prima dată, nu aș putea să spun. Știu însă de ce am ales-o a doua oară și de ce o voi alege mult timp de acum înainte. Am fost la un orfelinat și m-am atașat extrem de tare de copiii de acolo și vreau ca ei să se obișnuiască cu oamenii albi, să nu ne mai mai considere superiori doar pentru că suntem albi. Știu că avem atâția ani de vindecat, dar eu vreau să încep acum, pentru că îmi doresc ca viitorul să fie și de partea lor.
Pentru că nu vreau să trăiesc doar pentru mine pe acest pământ. Pentru că am fost o copilă/adolescentă/tânără susținută de-a lungul vieții mele și cred puternic că din acest motiv mă aflu în punctul ăsta al vieții mele. Și acum vreau să dau înapoi.
Am fost în Africa de două ori până acum, anul trecut timp de o luna și jumătate și anul acesta timp de două luni. Scopul a fost de a vedea care sunt provocările pe care le întâmpină oamenii de acolo, pentru a vedea cum îi vom putea susține în viitor. Am realizat activități recreative și de educație non-formală în diferite sate din Uganda, iar în tot timpul ăsta am stat la un orfelinat unde sunt peste 60 de copii.
Cum trăiesc ei acolo? De pe o zi pe alta. Joburile cele mai întâlnite de la sat sunt: profesorii, piețarii, comercianții și șoferii de boda boda – un fel de taxi la noi, doar că pe motocicletă. Cei care au casele mai aranjate, văruite, cu o curte mare, sunt considerați bogați și nu aș putea spune că am văzut prea multe case de genul ăsta. În principiu trăiesc în case de cărămidă, simplu făcute, cât să aibă un acoperiș deasupra capului. Gătesc la pietre, deci nu au neapărat o bucătărie în casă. Mănâncă cu mâna, fără să folosească linguri sau furculițe și locul de luat masa e pe jos, cu picioarele întinse, de preferat undeva la umbră, pe o rogojină.
Învățământul nu este gratuit și prea puțini copii trec de clasa a 5-a; și mai puțini ajung la liceu, pentru că, pe măsură ce cresc în vârstă, cresc și taxele. Toții părinții visează să își poată da copiii la școală, dar după câțiva ani își dau seama că e prea mult pentru ei și îi retrag de la școală. Fie pentru că nu mai au bani, fie pentru că au nevoie de ajutor în casă.
BSG: Ce te-a marcat în acea experiență? Cum se vede sărăcia acolo?
Mihaela: M-au marcat multe lucruri, însă unul care m-a luat complet prin surprindere a fost conștientizarea faptului că am un privilegiu pentru că sunt albă. Eu de felul meu sunt o persoană destul de recunoscătoare pentru cine sunt și pentru ceea ce am. De când mă știu m-am simțit privilegiată că am niște părinți, că am frați, surori, prieteni, că trăiesc în țara asta, că am un acoperiș deasupra capului, că am ce mânca, dar nici nu mi-ar fi trecut prin cap să fiu recunoscătoare pentru faptul că sunt albă sau să mă simt cumva superioară pentru că….vezi tu, eu m-am născut așa. Este o discuție extrem de detaliată aici pe care sper ca în viitor, să avem curajul de a o aborda și în România.
Legat de sărăcie, eu nu cred sincer că sărăcia se vede diferit acolo. Ar fi nevoie, bineînțeles, de o definire a termenului în acest context pentru a fi siguri că înțelegem exact la ce ne referim, însă ca mentalitate, a fi sărac în Uganda, e aceeași cu a fi sărac în România. Omul sărac din România e identic cu omul sărac din Uganda. În ceea ce privește resursele de care dispun oamenii de acolo, well, aici e altă poveste.
Când mergi la magazin, chiar și în piață, știi exact cât costă un produs și cel mai probabil că dacă azi costă 4.5 lei, în perioada care urmează tot pe acolo va fi. Acolo nu. Prețurile variază de la o zi la alta.
Vrei să te duci până în celălalt capăt al orașului? Dai un telefon sau mergi câteva minute pe jos și se rezolvă. Acolo nu e atât de simplu.
Vrei să mergi la școală? Desigur. Acolo învățământul este plătit.
Vrei să ai dreptul de a avea păr în cap? Normal. Elevii și studenții n-au dreptul ăsta, decât în situațiile speciale în care îți permiți să îți faci o coafură care costă cât un mănunchi de banane (matoche) din care pot mânca 60 de copii într-o zi.
Și aș putea continua mult și bine cu astfel de exemple. Departe de mine gândul de a băga vinovăție în noi. Noi nu am ales să ne naștem aici, cum nici ei nu au ales să se nască acolo. Fiecare avem luptele noastre și nu este una care să fie mai mare decât alta. Experiența noastră este a noastră și este cea mai importantă, oriunde în lume ne-am afla.
Acolo e survival of the fittest. Încă. Se află la baza piramidei lui Maslow. Tot ce contează e să mănânce. Și nu pentru că sunt hapsâni. Nu. Pentru că cine știe dacă o să mai prindă și următoarea masă.
Așa se vede sărăcia acolo.
BSG: Ce crezi despre dreptul la locuire? Am putea schimba ceva?
Mihaela: Da. Să începem să vorbim despre asta. Să începem să vorbim despre orice ne doare, dar și despre orice ne face să avem încredere în lumea asta; despre orice nu e în regulă în societate, dar și despre ce e în regulă în societate; despre albi, dar și despre negri; despre bogați, dar și despre săraci. Pur și simplu să vorbim pentru că avem nevoie să știm că lucrurile se întâmplă și că dacă ele nu se văd, nu înseamnă că nu există. Înseamnă că nu vorbim suficient.
Atâta timp cât perpetuăm: ”rufele se spală în familie”, ”ce nu știi nu te doare”, ”bătaia e ruptă din rai”, ”să moară capra vecinului”, ”colega cât a luat?”, ”e politică, nu mă bag”, ”toți sunt la fel”, ”și noi suntem săraci, lasă-i pe ăia”, ”mie mi-e bine” etc. va fi extrem de greu ca ”dreptul la locuire” să însemne ceva pentru cei care nu știu ce înseamnă să nu îl ai.
P.S: vă las cu un gând și cu o oportunitate de a acționa direct. Am început recent o strângere de fonduri pe platforma Patreon cu scopul de a reuși să adunăm împreună, lună de lună, costurile pentru mâncarea copiilor de la orfelinat, dar și costurile cu angajații. De ce în acest fel? Ca toate resursele financiare care până acum se duceau în mâncare și în angajați, să poată fi repartizate în construcția unei școli care a fost începută anul acesta. În felul ăsta, oferim și peștele, dar oferim și undița, pentru că școala va fi o sursă de auto-finanțare pentru cei de la orfelinat. Mai multe detalii și toată povestea, o găsiții aici – https://www.patreon.com/mihaelaenea.
Imaginile sunt din arhiva personală a Mihaelei.
