Tatiana Mocanu coordonează proiecte si echipe de proiecte în cadrul unei companii internaționale, însă voluntariatul este bucățica din viața ei care o apropie de oamenii și copiii lumii. Amintirile ei din Africa ne-au impresionat și pe noi, așa că vi le împărtășim.
BSG: De ce Africa?
Tatiana: Da, ‘sărăcia s-a născut la sat’! Cu atât mai mult pe un continent ca Africa și o țară ca The Gambia. Prima dată când am aflat de această țară a fost în 2015, când tot rumegam la niște gânduri despre triburi, sate și comunități din Africa cu un lider de proiecte internaționale care, imediat după, îmi face cunoștință cu Momodou, omul de bază al unui ONG din UK. În acel moment am decis că vreau să aflu ce se întâmplă pe acele meleaguri și, dacă pot, să fiu de folos la ceva, dar fără să zbor acolo. A avut loc prima oră de discuții pe Skype, iar ea s-a terminat cu întrebarea ‘oare cât costă biletul de avion și cât de departe este?’. Următoarea oră s-a încheiat cu ‘de cate vaccinuri am nevoie și cât de repede pot să le fac?’. Asta până nu a mai fost nevoie de Skype, pentru că în mai puțin de o lună eu eram deja într-un sat din Gambia.
BSG: Ce te-a impresionat?
Tatiana: Ajungi acolo și nu știi dacă ești pe aceeași planetă. Ești debusolat, nu mai vezi nimic din ce seamănă cu ce ai văzut prin alte locuri prin care ai mai fost. Îți revii abia când vorbești cu oamenii, când copiii te iau de mână, sau când se lasă seara și poți să numeri toate stelele.
Tot atunci realizezi că lucruri ca a avea unde să locuiești, să studiezi, să vinzi legume capătă o altă dimensiune și că noțiunea geamului de sticlă, a curentului electric, frigiderului, aragazului, aerului condiționat nu există; că în loc de de geam, ai cel mult o pătură sau niște scânduri, că în loc de aer condiționat ai caniculă, iar că sursa de lumină e cel mult o lanternă, pentru că lumânarea s-ar topi. Îmi aduc aminte cum croitoreasa din sat coase noaptea ținând cu dinții lanterna îndreptată spre material și mașina de cusut.
La scoală mergi cu caietele în sacoșă în majoritatea cazurilor, iar sacoșa e împărțită de toții copii unei case. Nici școala nu are geamuri de sticlă, iar pe jos e nisip, băncile sunt ruginite, creionul îl ascuți cu lama de bărbierit (așa cum aveau bunicii noștri), și ești norocos să ai una întreagă. Nu am găsit niciodată toaletele, nu cred că aveau încă.
În ceea ce privește nivelul de cunoștințe, cât de inteligenți sau descurcăreți sunt copiii, nu am simțit diferențe fata de alte locuri. Însă le lipsesc instrumentele și susținerea financiară să continue școala atunci când următorul nivel nu mai există în sat și trebuie să se deplaseze sau să locuiască în alt sat sau oraș. Atunci se întâmplă abandonul școlar. Copiii rămân acasă, iar acasă nu au ce să facă, eventual nu au nici cu ce se hrăni și eventual îi mai lovesc și malaria sau alte boli care de multe ori sunt fatale. Nu prea am văzut familii cu mulți copii; bolile, fuga peste ocean cu barca de pescuit sau alte provocări îi pierd pe mulți chiar și în zilele acestea.
Sute de ani depărtare și ei sunt în același loc. Istoria încă îi urmează. Coloniile le-au luat totul și ei nu și-au mai revenit. Încă le iau, alte țări investesc pe pământul lor în diverse afaceri și li-l distrug în același timp. Le taie rezervații naturale sau le varsă deșeurile toxice în ocean. M-am întâlnit în aeroport cu o doamnă cântăreață al cărei soț este din același sat, mi-a arătat video-uri cu kilometri întregi de pește putrezit pe uscat. Sunt muncitori și apreciază eforturile fiecăruia, însă au nevoie de ajutorul unor oameni, oameni cu intenții bune și care cred că toți au drept egal să împartă acest pământ.
BSG: Crezi că putem face ceva în privința locuirii și sărăciei?
Tatiana: Orice implicare contează, iar mama are o vorbă: ‘aparținem lumii și nu unui sat, oraș, sau țări’. Așadar, nu există granițe când vine vorba de fapte, iar experiența se transformă în lecțiile despre umanitate, schimbare, viață, drepturi, inteligență, luptă, cunoaștere și fericire.
Imaginile sunt din arhiva personală a Tatianei.
