Ana Oprișan a lucrat mulți ani ca manager de proiecte și programe, sau ca șef de misiuni umanitare în Iran, Pakistan, Myanmar, Bangladesh, Siria și Turcia, dar și în comunități locale sărace din țări membre ale Uniunii Europene, inclusiv România și Bulgaria. Dar și voluntariatul face parte din viața ei: ”Voluntariat am făcut de-a lungul timpului în multe locuri, iar acum, de câțiva ani, sunt legată de copiii din așezarea informală Pirita din Baia Mare.” Ne-a povestit câte puțin despre cum a reușit ea să ajute aceste comunități și ce a învățat din experiențele acestea.
BSG: De ce Iran și Pakistan? Ce ne poți spune despre felul în care trăiesc oamenii de acolo?
Ana: În Iran și Pakistan am lucrat după cutremurele din 2003 și respectiv 2005. În Iran, am lucrat într-o zonă de deșert, în Bam, o localitate extrem de veche, cu o citadelă monument Unesco, distrusă total, împreuna cu orașul cu clădirile lui din chirpici de pământ. Nu am să uit niciodată imaginea dezolantă a ruinelor orașului, cu femei învăluite total în negru, ștergându-și lacrimile cu hijab-urile prăfuite și încă scormonind, după o luna de la cutremur, să găsească poze sau lucruri personale prin praful și bolovanii dărâmăturilor. Orașul trebuia reconstruit din temelii, iar după dezastru, autoritățile foarte stricte au dat voie pentru prima data organizațiilor internaționale sa ajute în perioada de urgență și în cea de reconstrucție. Am locuit mult timp într-un container-cameră, dintr-un șir de 350 de containere-locuință aduse din Turcia, după ce fuseseră folosite acolo ca ”locuințe de tranziție” de către victimele cutremurului din Izmit și Adapazari.
În Bam am fost responsabilă la început, de instalarea a 5 campuri de containere pentru victimele cutremurului, iar mai târziu de alte proiecte de intervenție psihosocială, dar și de reconstrucție, cu tehnologii care foloseau materiale locale, dar rezistente la cutremur. Drama alegerii beneficiarilor însă, pentru orice proiect, dar mai ales pentru cele care ofereau un spațiu de locuit s-a repetat în fiecare zi a muncii mele de peste un an acolo. Când toată lumea este deja afectată de stresul post-traumatic, când ai de-a face cu mase disperate de oameni, dar trebuie să setezi criterii de selecție a persoanelor vulnerabile, să negociezi și să decizi asupra a câteva sute de familii din miile care caută în toate părțile o soluție de supraviețuire, nu e ușor…
În Pakistan am lucrat 3 ani și jumătate, cu preponderență în zona muntoasă a Kashmirului din partea pakistaneză. Aici, locuințele distruse ale oamenilor erau risipite pe fața muntelui, cu acces prin potecuțe pe care trebuia mers în șir indian, sau pe care puteai căra bunuri și materiale doar cu spinarea sau cu măgarii (da, închiriatul unui măgar pe zi costa mult mai mult decât închirierea unui vehicul de teren). În alte locuri însă a trebuit să lucrăm cu armata, folosindu-le logistica – adică mâna de lucru a soldaților din diferitele garnizoane din zona de control, dar și camioanele lor sau elicopterele cu care lansam pachetele cu corturi și alimente în vârf de munte, unde nu puteai ajunge altfel la cei sinistrați acolo pe timp de iarnă. În Kashmir am instalat corturi și sobe la începuturi, dar am și reconstruit case pentru văduve și bătrâni, sau clinici și școli care fuseseră distruse. În același timp, cu inginerii și mobilizatorii comunitari am încercat să îi învățăm pe localnici cum să își construiască singuri casele ca să fie rezistente la cutremure.
Experiențele din aceste misiuni mă încarcă încă cu griji însă, gândindu-mă la condițiile precare ale clădirilor orașelor noastre – de la Istanbulul căruia i-am spus ”acasă” timp de 12 ani, la Bucureștiul unde îmi locuiesc oameni dragi. Lipsa de măsuri de pregătire a populației în eventualitatea unui cutremur, lipsa de acțiune legată de reabilitarea locuințelor și clădirilor publice de către autoritățile responsabile este inconștientă și latent criminală. Măsurile de prevenire dar și de pregătire pentru intervenție în caz de dezastru pot salva vieți, iar implicarea civică în acest sens este, la rândul ei, indispensabilă.
BSG: Ce te-a marcat în toate aceste experiențe? Cum se vede sărăcia acolo?
Ana: În toată experiența mea profesională, dar și de voluntariat am lucrat numai cu comunități și familii afectate de sărăcie. Unele trăind într-o sărăcie perpetuă, transmisă din generație în generație (Turcia, România, Bulgaria etc.), iar altele, pe lângă sărăcia cea de toate zilele, aflate la limita supraviețuirii ca urmare a unor șocuri cum ar fi dezastrele naturale (cutremur – Turcia, Iran, Pakistan, ciclon – Bangladesh, Myanmar) sau războiul (Siria).
Sărăcia și dezolarea cea mai lucie și mai covârșitoare am văzut-o în Bangladesh însă, în satele peste care a trecut apa adusă de furia ciclonului Sidr, și care a distrus viețile locuitorilor, a săpat șanțuri adânci pe toate drumurile și a ars toate culturile agricultorilor, aducând adevărata foamete în regiune. Pe lângă ajutorul cu alimente de baza, acolo am construit bărci pentru pescari și le-am cumpărat plase de pescuit. În același timp însă, pentru prevenirea epidemiilor, am învățat localnicii despre igienă și i-am ajutat să își construiască wc-uri. Lipsa toaletelor și a unui nivel de înțelegere minimă a igienei și a implicațiilor ei e o chestiune preponderentă în comunitățile în care oamenii trăiesc în sărăcie și nu beneficiază de servicii de bază.
Din păcate însă, am văzut aceeași situație și am avut același sentiment de dezolare când am fost prima oară în Pirita, la Baia Mare. Iar aici a durut și mai mult – nu pentru că aș putea vreodată face vreo diferență între copiii din România și copiii altor țări – ci pentru că aici, într-o țară membră a Uniunii Europene, am automat alte așteptări. Trecând peste veșnicul wc din fundul curții al caselor și școlilor de la țară din România, peste lipsa infrastructurii și a bunei gospodăriri, marginalizarea extremă a unor familii și copiii care trăiesc într-un câmp, în colibe, de zeci de ani de zile, goniți din loc în loc, nedoriți și lăsați la voia întâmplării, e revoltătoare. Lipsurile materiale și dramele personale ale celor care trăiesc în Pirita sunt exacerbate de discriminare. Sărăciei de felul acesta i se impune și o amprentă etnică, ca o justificare pentru excluziunea lor. Cumva, se consideră că săracii sunt vinovați de sărăcia lor și au singuri responsabilitatea să se poată redresa, în condițiile în care sistemul, instituțiile, și societatea nu fac îndeajuns (de mult sau cu mai mult cap) pentru a rupe cercul vicios în care se află cei mai vulnerabili. Ca un exemplu foarte simplu și trist: când trăiești într-o colibă, în câmp, nu ai adresă, iar lipsa adresei nu te lasă să îți faci buletin. Dacă nu ai carte de identitate, nu `exiști`, deci ți se îngrădesc niște drepturi fundamentale. Multor oameni din Pirita nu li se dă dreptul să fie cetățeni egali în țara care e și a lor. Iar așa, se cresc generații de copii care nu știu ce înseamnă să trăiești într-o casă.
BSG: Ce crezi despre dreptul la locuire? Am putea schimba ceva?
Ana: Investiția în locuire nu e o treabă ieftină. Dar priorități se pot seta și la nivel de autoritate locală și la nivel de instituții centrale, mai ales că anumite fonduri europene cuprind și posibilitatea de finanțare a unor astfel de proiecte vizând persoanele vulnerabile. Pe lângă punerea la dispoziție a unor spații locative, sub forma de locuințe sociale, de exemplu, o problemă o constituie setarea criteriilor de alocare. În general, cei mai săraci dintre săraci nu ajung sa beneficieze de astfel de locuințe pentru că nu corespund criteriilor. Pe de alta parte, doar ”oferirea” unei locuințe nu este de ajuns pentru a ajuta o familie să iasă din sărăcie. Posibilitatea de a munci, de a avea un loc de muncă, e la fel de importantă pentru sustenabilitatea oricărui sprijin locativ. Familia trebuie privită în ansamblul ei, iar din acest punct de vedere diferite instituții trebuie să învețe să lucreze împreună și apoi, să lucreze împreună cu cetățeanul, cu ”beneficiarul”, pentru ca munca lor sau ajutorul dat sa nu se piardă pe bucățele, ci să aibă sens și să rupă cercul vicios al sărăciei.
