Mona Prisăcariu este Coordonatorul Programului de Cooperare Internațională al Fundației Noi Orizonturi și este o promotoare a voluntariatului, lucru pe care îl apreciem foarte tare.
BSG: De ce Tadjikistan? Ce a însemnat experiența ta acolo? Din ce perspectivă ai văzut țara?
Mona: Am făcut stagii de voluntariat cu VSO în Tadjikistan și UNV în Egipt și Turcia, și experiențele au fost total diferite. Aleg să vorbesc despre experiența în Tadjikistan pentru că a fost prima mea experiență într-o țară străină, am fost în 2011-2012, și a avut un impact profund asupra mea.
De ce Tadjikistan? Nu a fost alegerea mea, ci am fost ”plasată” în Tadjikistan pentru expertiza mea în lucrul cu ONG-urile și dezvoltare comunitară. Am stat acolo un an și am lucrat pe o poziție de Capacity Building Officer cu 6 ONG-uri din diverse colțuri ale țării, care lucrau în domenii diferite – protecția mediului, dezvoltare economică, egalitate de șanse/lupta împotriva violenței domestice.
Nu știam nimic despre Tadjikistan înainte de a ajunge acolo, și am învățat foarte mult prin interacțiunea directă cu organizațiile cu care am lucrat și cu beneficiarii lor. Am călătorit mult în satele tadjice, vizitând proiecte dezvoltate de la firul ierbii de către oamenii din comunități.
Tadjikistan e o țară foarte săracă, cea mai săracă din fostul spațiu sovietic. După ieșirea din URSS, au trecut prin 5 ani de război civil, care a lăsat răni adânci. De exemplu, pentru că nu au avut vaccinuri în perioada războiului, câteva generații au fost grav afectate de poliomielită. TBC-ul e o altă problemă cu care se luptă populația, sunt sate întregi afectate de această boală.
Pentru că nu au oportunități în țară, foarte mulți tineri emigrează în Rusia, unde lucrează pe bani foarte puțini și în munci foarte grele. Fiind o țară muntoasă (93%), au foarte puțin teren agricol, din care nu pot acoperi nevoile locale și naționale. La țară, familiile încălzesc de obicei câte o singură cameră iarna, pentru că nu își pot permit costul electricității folosite pentru încălzire. Infrastructura e foarte proastă și mijloacele de transport în comun dintr-o localitate în alta sunt aproape inexistente.
Și în orașe viața e grea. Mi-aduc aminte de exemplu de blocurile din Dushanbe, capitala țării. Blocurile vechi, comuniste, cu țevi care înghețau iarna la -5 grade, cu casa scărilor fără ferestre, cu pereții înnegriți și scorojiți. Majoritatea erau așa, dar se construiau și blocuri noi, moderne, la care aveau acces doar cei foarte bogați.
BSG: Ce te-a marcat?
Mona: Experiența în Tadjikistan mi-a schimbat complet perspectiva asupra sărăciei. Înainte de a pleca în Tadjikistan am lucrat în comunități diferite, și am bătut satele României pe jos, uneori în noroi până la genunchi, și am intrat în case extrem de sărăcăcioase. Știam ce înseamnă sărăcie extremă în România, însă în Tadjikistan e un alt gen de sărăcie. Eu am definit-o ca sărăcie a lipsei de resurse naturale. La granița cu Afganistan, pe sute de kilometri, sunt sate care nu au apă curentă, nu au copaci (în condițiile în care temperatura este foarte ridicată) și toate casele sunt construite din argilă amestecată cu paie și balegă. Un soi de chirpici rudimentar. Ferestrele sunt acoperite cu folie de plastic, sticla este prea scumpă. Iernile sunt aspre, dar încălzirea este electrică, și sunt întreruperi foarte dese de curent. Pentru încălzire se folosesc turtițe de balegă, paie și pământ, uscate în soare vara întreagă. Comunitățile cumpără apă potabilă de la cisternele care vin săptămânal în zona lor.
Cu toate acestea, ce m-a impresionat cel mai mult este reziliența acestor comunități. Oamenii se bucură de fiecare zi și de toate bucatele pe care le au la fiecare masă. Primesc în casa lor oameni pe care nu-i cunosc și care au nevoie de ajutor. Dau oaspeților ce au mai bun în casă. De asemenea, ei nu irosesc nimic. Dudele, pe care noi le aruncăm, sunt uscate pentru iarnă. Orice fruct căzut pe jos este spălat, curățat, uscat. Alunele din pădure sunt strânse și folosite iarna. Carnea se mănâncă cu măsură. Trăiesc în familii extinse, mai ales în rural, ca să se sprijine unii pe alții. De când am venit din Tadjikistan, mi-am propus să nu mai arunc niciodată mâncare. Îmi iese în proporție de 99%.
BSG: Ce crezi despre dreptul la locuire? Am putea schimba ceva?
Mona: Îmi aduc aminte de o conferință pe tema locuirii, acum ceva vreme, în Cluj, într-un hotel superb. Oaspeți mulți, căldură, atmosferă frumoasă. Începe să ningă cu fulgi mari cât pumnul, toți oaspeții cu ochii pe geam, foarte încântați. Vorbitorul spune “Ninge superb și suntem cu toții uimiți de frumusețea fulgilor. Firesc și frumos. Dar asta pentru că suntem aici, în interiorul hotelului, la căldură, și ne putem bucura de acești fulgi. Acum închipuiți-vă că suntem cu toții în partea cealaltă a ferestrei, în stradă, fără adăpost, și ne uităm pe fereastră de acolo…”
Nu știu cât de puternică e imaginea asta pentru mulți dintre noi, pentru mine a fost. Dreptul la o locuință decentă e un drept fundamental al oricărei persoane din această lume. Persoane fără adăpost, 10 persoane într-o cameră, familii care trăiesc în condiții insalubre – acestea sunt probleme pe care trebuie să le conștientizăm cu toții și să punem umărul la rezolvarea lor. Cred că trebuie să ajutăm ca toată lumea să stea în sala de conferințe a hotelului și să privească afară la fulgii de zăpadă, nu invers.
Putem schimba ceva? E musai să trăim cu credința asta. Și ne putem implica în a mobiliza comunitatea locală să îi ajute pe cei care au nevoie să își construiască o locuință, putem face voluntariat în alte țări, putem să ne alăturăm unor demersuri de politici publice în domeniul locuirii. Important e să nu fim pasivi, pentru că drumul de 1000 de km începe cu primul pas.
Imaginile sunt din arhiva personala a Monei.
