Raluca Teodor dezvoltă proiecte, programe și organizații cu impact social. Are o experiență profesională bogată, ce include colaborarea cu instituții guvernamentale, companii, organizații internaționale și, mai ales, ONGuri, a lucrat în mai multe state din Africa Subsahariană și Afganistan, iar în prezent colaborează cu organizații românești și pregătește lansarea unei inițiative în sfera dialogului intercultural. Ne-a interesat însă povestea ei dincolo de expertiza ei profesională și am întrebat-o despre cum a văzut ea Africa.
BSG: De ce Africa?
Raluca: Cred că fiecare teren, ca sa îl numesc așa, m-a ales întâi el pe mine, și apoi m-a convins, treptat, să continui să îl aleg eu pe el. Am ales să trăiesc aceste experiențe din dorința de cunoaștere, de a-mi lărgi orizonturile și din curiozitate, cu siguranță. În plus, cred că atunci când iei distanță te ajută să percepi altfel și lucrurile din propria ogradă. Am plecat în locuri îndepărtate, în curs de dezvoltare, pentru a le vedea altfel decât cu ochii străinului, și pentru a mă vedea mai bine și pe mine, într-un context non-European. Apoi, treptat, am descoperit și că experiența mea este mai relevantă decât indrăzneam să cred, că mă ajută să mă apropii de oameni din culturi diferite și să îi înțeleg un pic, să îi încurajez și, deși trăim cu impresia că în genul asta de situații doar noi suntem cei care dăm, eu am și primit mult și am găsit inspirație în inițiative de acolo. Rămân la părerea că percepția pe care o ai asupra unei țări, mai ales îndepărtate, și a oamenilor ei, se schimbă odată ce ai fost acolo și ai trăit, sau măcar experimentat puțin, o comunitate. Putem ști lucruri și de la distanță, dar le percepem, le simțim altfel odată cu experiența directă.
Eu am avut și șansa sa fiu încurajată în direcția asta, încă din gimnaziu. Am avut o profesoară de geografie extraordinară care ne citea despre ritualul ceaiului la orele despre Asia, și ne punea diapozitive cu băștinași mascați la Africa, făcându-ne astfel să visăm cu ochii deschiși, la locuri și culturi îndepărtate și stârnindu-ne și mai tare interesul. Iar acasă, am fost încurajată să călătoresc, pentru a-mi lărgi orizonturile.
Revenind, am plecat să lucrez în Africa pentru a cunoaște și a mă cunoaște altfel, convinsă fiind că va fi o experiență fascinantă și sperând că voi putea să contribui puțin, prin intermediul proiectului în care lucram, la oferirea de noi perspective pentru cursanții mei africani. Am făcut parte dintr-o echipă care facilita transferul de cunoștințe pentru o companie globală, încercând să îmbunătățească procedurile și procesele în agențiile din mai toată Africa Sub-Sahariană. A fost o viață interesantă, de melc cu valiza în spate dar am avut astfel șansa de a vedea mai multe țări chiar decât unii dintre prietenii mei africani (vreo 7, inițial), iar în timpul liber am încercat să vizitez cât mai mult și să fiu cât mai aproape de oamenii obișnuiți, descoperind astfel inițiative non-profit care m-au bucurat și redescoperind multe alte bucurii simple.
Condițiile diferă mult de la o țară la alta și, de multe ori, și de la un cartier la altul. De la vile cu porți de fier și vegetație exotică, la încăperi minuscule, cu pământ pe jos. De la orașe cu mall-uri la sate în care încă se practică ritualuri ancestrale sau comerțul pe baza de troc. Accesul la educație este și el oscilant însă am văzut și multe inițiative, mai mult sau mai puțin formale, care fac o treabă minunată în cartiere unde copiii au puține șanse la o educație de calitate. Am văzut de asemenea locuri ce par un ca
păt de lume, unde nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată, și unde calitatea educației nu era deloc așa precară cum s-ar crede. Și am interacționat cu mulți, mulți oameni, de la cei foarte simpli din cartiere populare, la manageri de întreprinderi școliți în Europa. E un joc interesant între ce ne apropie și ce ne desparte, cum ne asemănăm și cum ne diferențiem. Evident, venim din contexte diferite și asta ne-a modelat diferit. Dar cea mai mare barieră dintre noi rămâne, în final, lipsa de interacțiune și de cunoaștere reciprocă. Și asta este valabil pentru oricare alte culturi. Odată trecută această barieră, deja e un schimb care îmbogățește ambele părți. Cu siguranță însă, rămâne bariera legată de pericolele de sănătate. Cred că este o realitate cu care nici acum nu am învățat să trăiesc în pace. Uneori îmi dau seama că am reminiscențe ale vieții pe alte continente când se apropie de mine un țânțar, de exemplu, și primul instinct este unul de teama, pe fondul virusurilor pe care insectele le pot răspândi în țările tropicale. Nu e ceva care să mă oprească din a fi acolo, dar este un stres. Dincolo de aceste riscuri specifice, e dureros, aș spune, să constați limitarea accesului la cele mai simple servicii medicale, chiar și acolo unde ele există, precum și faptul că oamenii se îmbolnăvesc și pleacă uneori pe lumea cealaltă fără măcar a ajunge la doctor sau a ști de ce anume suferă.
BSG: Ce te-a marcat în acea experiență? Cum se vede sărăcia acolo?
Raluca: De marcat m-au marcat multe lucruri, și aș zice că majoritatea într-un sens pozitiv. Aș spune că trăind acolo am și descoperit mai bine tot felul de stereotipuri și prejudecăți de care nu eram conștientă.
Legat de sărăcie însă, cred că am învățat că sărăcia nu tine doar de ce pui pe masa, ci și de lipsa de facilități și servicii. Că a mânca doar o masă pe zi nu e nici pe departe cel mai mare rău posibil, dar a nu avea acces la apă, a sta mereu cu grija că dacă te îmbolnăvești, tu sau copiii tăi, nu veți avea acces la servicii de sănătate, a avea posibilități foarte limitate de a te deplasa și a te supune mereu unor riscuri de siguranță când o faci, acestea aș zice că sunt aspectele care mi se par cel mai greu de îndurat, pentru mintea mea de european. 
Iar dacă revenim la mâncare, m-a marcat la un moment dat un prânz alături de persoane salariate, deci nu cele mai nevoiașe, la care s-a servit inclusiv o fiertură de frunze de cartof în care se înmuia mămăligă. Noi avem senzația că dacă nu ai resurse, mănânci cartofi, dar iată, unii mănâncă și frunzele lor. Și sigur, să vezi locuri, mai precis camere mici, în condiții degradante, în care își împart viața mai multe familii, fiecare deținând câte un pat supraetajat, pentru părinți și copii, te lasă cu un sentiment de tristețe. Cu atât mai mult cu cât nu este ceva temporar. Te face cu siguranță și să apreciezi mai mult ceea ce ai.
BSG: Ce crezi despre dreptul la locuire? Am putea schimba ceva?
Raluca: Cred că standardele privind locuirea sunt foarte diferite, în funcție de locul unde ne aflăm. Îmi aduc aminte cum, cu niște ani în urmă, mă uitam pe un indice al sărăciei care are criterii personalizate pentru fiecare țară. Dacă mă refer strict la Africa, pentru Africa de Sud se verifica dacă ai microunde în gospodărie, în timp ce pentru Benin era o întrebare despre acoperișul casei, dacă este dintr-un material solid (sunt unele colibe care au un soi de acoperiș din ramuri de palmier). Eu cred că orice om ar trebui să aibă un acoperiș deasupra capului prin care să nu îl plouă, și o cameră pe care să nu o împartă cu alte familii, fie ele și înrudite. Cred și că suntem departe de asta, inclusiv în unele locuri din România. Am putea să schimbăm ceva, cu siguranță, cred însă că este nevoie de o mai bună concentrare și coagulare a eforturilor în acest sens, și că este un efort de durată.
Imaginile sunt din arhiva personală a Ralucăi.
