”Bună, eu sunt Ramona, un căutător.” Așa s-a prezentat Ramona Diac, pe care am rugat-o să ne spună mai multe despre călătoria ei în India. O profesoara de istorie cu drag de copii și povești, implicată și curioasă, care ne-a făcut prin câteva cuvinte părtași la experiența ei plină de învățăminte.
BSG: Ne povestești din aventurile unui căutător? Ce cauți în experiențele tale?
Ramona: Am fost de mică fascinată de acțiunea de a căuta… căutam prin pământ jucăriile pe care mi le ascundeam, căutam să deslușesc secretele oamenilor mari, căutam să înțeleg oamenii și diferențele dintre ei. Astfel am ajuns să studiez Istorie și Arheologie, perioadă în care am învățat cum să caut, cum să pun întrebări și cum să gândesc critic. A trebuit să dau căutării un scop mai mare și după studii am devenit profesor de Istorie la țară prin programul ”Teach for Romania” căutând soluții pentru inechitatea dreptului la o educație de calitate pentru toți copiii. După patru ani de predat, căutam să nu obosesc, mă săturasem să aud cum părinții elevilor mei pleacă la muncă în străinătate, să pretind că înțeleg de ce o îngrijitoare în Italia câștigă mai mult decât un profesor în România sau să-mi conving elevii să vină la școală în loc să-și urmeze rudele în străinătate. Am realizat că începusem să ne comparăm prea mult cu societățile din vest, modele de educație și de trai mai bun, și începusem să mă întreb dacă nu cumva aveam să înțeleg mai bine despre sărăcie și despre viață, explorând și alte părți ale lumii. Astfel m-am înscris într-un program de călătorit și voluntariat oferit de One World Institute Norway prin intermediul căruia am explorat o parte a Asiei de SE, mai exact India, Vietnam, Laos și Myanmar, cea mai lungă, provocatoare și cu sens călătorie pe care am făcut-o.
Am început aventura cu India pentru șapte săptămâni și urma să închei tot acolo într-un proiect de șase luni de voluntariat, însă spre finalul lunii martie am fost forțată să revin în țară din Myanmar, după ce toate statele din jur au început să-și închidă granițele iar zborurile să fie anulate. În ciuda acestor circumstanțe, sunt extrem de recunoscătoare că am avut șansa să cunosc o parte din universul Indiei, rămânând întipărit în suflet ca locul unde sărăcia m-a izbit în cel mai agresiv mod de până atunci. Aglomerația, mizera, poluarea care te întâmpină în India, te fac să te îndoiești de alegerea destinației tale încă din momentul în care ieși din aeroport. Și totuși e minunat cum după o călătorie în acest haos, India m-a făcut un om mai bogat și mi-a oferit cele mai frumoase învățăminte despre viață. Mulți oameni mi-au spus că India îți oferă experiențe atât de intense încât te face fie să o urăști și să juri că nu mai ai ce căuta înapoi, fie să te îndrăgostești de contrastele ei și să tânjești după următoarea revenire. Eu mă aflu în cea de-a doua categorie, nu pentru că am evitat să văd șobolanii mișunând prin orice colțișor de trai din India, ci pentru că am învățat să accept o altă realitate și alți oameni cu o viziune despre viața total diferită față de tot ce putusem să cunosc până atunci.
BSG: Ce te-a impresionat cel mai mult?
Ramona: Timp de o lună am ajutat într-un proiect Action against Child Labour, în Panipat, ca asistent de profesor într-un centru educațional unde copiii, care munciseră până atunci, erau ajutați să învețe în ritmul lor, scopul fiind acela de a recupera diferențele înainte de a fi integrați în școlile guvernamentale. Child Labour (munca copiilor) reprezintă una dintre cele mai mari provocări ale Indiei, unde există cel mai mare număr din lume de copii obligați să muncească de la o vârstă fragedă, după datele oferite de organizația Humana People for People care a inițiat proiectul de mai sus, numărul de copii implicați depășește 31 de milioane. Panipat, fiind un centru al industriei textile din India, adăpostește multe fabrici textile, iar scopul programului e acela de a-i convinge pe proprietarii fabricilor să nu mai ofere locuri de muncă copiilor, transformându-i în mobilizatori în comunitate convingând părinții să trimită copiii la școală. Inițial nu am priceput de ce e nevoie să convingi un adult care are o afacere să nu ofere de lucru unui copil când situația se poate rezolva rapid de către autorități. După ce am vizitat cele mai sărace zone din Panipat, am înțeles rapid că lucrurile nu sunt atât de simple. Fără acces la apă potabilă, fără condiții minime de salubrizare, fără posibilitatea de a hrăni întreaga familie, prioritatea unor oameni simpli nu e educația copiilor. Bineînțeles că statul nu acceptă munca copiilor însă de multe ori închide ochii și nu știe ce se întâmplă într-o fabrică, de aceea o soluție gândită de acest proiect e aceea de a-i transforma în parteneri la educație pe proprietarii fabricilor. De multe ori, se ajunge la soluții de compromis în care se oferă sarcini mai ușoare pentru copii part-time astfel încât aceștia să ajungă la școală. India m-a învățat să nu mai despic firu-n patru, să nu mai judec ce fac alții și să înțeleg rapid că ori fac tot ce pot mai bine cu ce am la dispoziție, ori renunț.
Astfel, la cursul de abilități practice care mi se dăduse, mi-am creat clasa mea de astronauți și am început să explorăm universul prin diverse mici proiecte. Nu am avut un plan, nu am avut resurse, mi s-a cerut să le stârnesc curiozitatea și nu am avut timp să stau pe gânduri, toate acestea în condițiile în care elevii nu prea înțelegeau engleză iar eu deloc hindi. Copiii au fost tare îndemânatici, mult mai practici decât mine, într-un mod ușor haotic am reușit să creăm ceva frumos împreună. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare a fost simbioza lor de a lucra împreună, exact ca într-un fagure, se înțelegeau cine ce să facă fără să fie nevoie să intervin și fără să existe o competiție exagerată. Vizitele în comunitate m-au marcat de asemenea, încercam să-mi păstrez un zâmbet dureros când pășeam pe străzile pline de mizerie, câini schilodiți sau vaci rătăcind, doar pentru că le vedeam entuziasmul și bucuria cu care mă întâmpinau.
Ospitalitatea indiană e ieșită din comun, oameni mai fericiți că le-am trecut pragul casei, eu nu am mai văzut, și m-a făcut să mă întreb constant ce am făcut ca să merit asemenea primire. În timp, am început să mă bucur la rândul meu și să râdem împreună chiar și atunci când mă luau mai mult cu forţa de pe stradă în casa lor. Primul lucru primit era un pahar cu apă, sfătuită să-l refuz, așteptam să văd dacă am alte opțiuni, însă de cele mai multe ori mi-l ofereau cu atâta drag, toată familia aștepta să-l iau așa că merita să-mi asum riscul de a-l bea. De câteva ori mi s-a întâmplat să fiu chemată în casă la o cafea sau un ceai și familia să realizeze că nu are niciuna dintre opțiuni, urmând să ceară apoi prin vecini și să vină cu tot cu ei înapoi. Am încercat de multe ori să refuz generozitatea lor înțelegând tranșant că e prea mult pentru ei un oaspete dar mai mereu a fost in van, fericirea lor sinceră m-a făcut deseori să mă întreb cine sunt cei săraci de fapt.
Am fost în India în decembrie – ianuarie, luni în care e destul de frig mai ales în partea de nord. În India nu există încălzire sau sobe, am dormit mereu cu haine groase si geaca pe mine și mă trezeam înghețată din cauza frigului umed ce-mi intra în oase, nu îndrăzneam să mă plâng căci îmi vedeam elevii firav îmbrăcați care erau foarte fericiți de vremea de afară, perioada lor preferată din an căci vara temperaturile ajung până la 45 de grade și nu pot dormi, iar când plouă, ghetourile se inundă și tot gunoiul e purtat de ape în casele lor. În unele zile, făceam lecții pe acoperiș ca să ne mai încălzim la soare, cerul era mai mereu gri de la norii de poluare; bine măcar că nu eram în Delhi, căci acolo după cinci minute pe acoperiș ni se umpleau nările de praf.
BSG: Ce crezi despre dreptul la locuire? Crezi că putem face ceva pentru a îmbunătăți situația?
Ramona: Sincer, nu m-am întrebat ce cred despre dreptul la locuire, totul e atât de intens în India încât nu ai timp să diseci tot ce se întâmplă în jurul tău. După ce am văzut copii venind în picioarele goale la școală și după ce am intrat în casele lor înguste din chirpici izolate cu bălegar, unde stăteau înghesuiți pe podea mai mulți copii, m-am întrebat unde e umanitatea? De câtă indiferență e nevoie în statele „civilizate” ca să se permită așa ceva în cealaltă parte a globului? M-am revoltat și nu am putut să nu mă întreb cum ar fi arătat India azi dacă nu ar fi existat colonialismul? Apoi mă linișteam învățând tot de la ei cum să accept ceea ce este și să am încredere în magia Indiei de a aduce oamenii împreună. Sunt multe proiecte cu sens care se desfășoară în India, foarte multe în educație și nu pot decât să sper că într-un ritm încet dar sigur nivelul de trai se va îmbunătăți. În ceea ce mă privește, impactul a fost uriaș din partea Indiei spre mine, m-a învățat să trăiesc în prezent, să nu mă atașez de idei sau planuri și să fiu flexibilă, să nu caut prea mult să înțeleg de ce se întâmplă anumite lucruri căci pierd timp prețios din a face ceva acum.
Imaginile sunt din arhiva personala a Ramonei.
